Cucuta, arsenicul sau mătrăguna s-au "amestecat" de timpuriu în istoria lumii. Sumerienii asociau otrăvurile zeiţei Gula, stăpâna farmecelor şi a vrăjilor, iar grecii antici depănau legende despre felul în care Medeea i-a dat lui Iason poţiuni misterioase pentru a-l ajuta să obţină lâna de aur.

Încă din anul 3000 î.Hr., în vremea primului faraon, Menes, egiptenii cunoşteau efectele pe care le au asupra organismului cuprul, plumbul, opiul sau arsenicul în stare brută. Un papirus aflat în muzeul Luvru demonstrează că ei au realizat prima distilare cu apă, reuşind extragerea unei otrăvi puternice din miezul de piersică, denumită astăzi acid prusic.

De atunci şi până astăzi, otrăvurile au făcut şi desfăcut istorie, oprind destine strălucite sau deschizând căi unor personaje malefice.

Şi grecii antici cunoşteau "partea otrăvită" a mercurului, argintului sau plumbului, iar cel mai bine stăpâneau arta extragerii otrăvurilor din plante. "La modă" era cucuta, pe care o foloseau atât pentru a calma durerile arteriale, cât şi pentru sinucidere, un obicei comandat de mai-marii cetăţii. Din acest motiv, cucuta a fost denumită "otrava de stat".

Poate cea mai faimoasă execuţie de acest fel a fost cea a filosofului Socrate (470-399 î.Hr.). Adunarea populară ateniană l-a acuzat de trei lucruri grave: că nu cinstea zeii cetăţii, născocea alţi zei şi corupea tineretul cu învăţăturile sale. Ca urmare, a fost condamnat la moarte, fiind obligat să bea cucută.

Nici romanii nu erau străini de otrăvuri. De altfel, strecurarea licorilor ucigaşe în mâncare sau chiar în ureche era o practică răspândită în cercurile aristocratice din vremea imperiului. Potrivit scriitorului Tit Liviu, otrăvirea senatorilor romani era folosită încă de pe la 330 î.Hr..

În anii 50 d.Hr., romanii care vroiau să scape de rivali apelau la serviciile unei "profesioniste", pe nume Locusta. Despre ea se spunea că a învăţat să prepare ierburi otrăvitoare în Galia, perfecţionându-şi apoi meşteşugul la Roma. În 54 d.Hr., împărăteasa Agrippina cea Tânără a apelat la serviciile Locustei pentru a-l înlătura de la putere pe soţul ei, Claudius, în favoarea fiului ei, Nero.

Locusta a folosit beladonă, pe care a strecurat-o într-o porţie de ciuperci, mâncarea favorită a lui Claudius. Pentru a nu exista riscul ca tronul rămas liber să fie ocupat de fratele vitreg al lui Nero, Locusta l-a otrăvit şi pe acesta la cererea viitorului împărat. De data asta cu cianură.

Nero este responsabil şi de moartea lui Seneca. În anul 65 d.Hr., Seneca a fost acuzat de implicare într-un complot împotriva tiranului. Fără un proces prealabil, Nero i-a ordonat să se sinucidă. Seneca nu s-a sustras pedepsei, iar alături de el a băut cucută şi soţia sa, Pompeia Paulina.

După ce au început să fie cunoscute proprietăţile diferitelor otrăvuri s-au căutat şi metode de a le preveni efectele negative. Cel mai cunoscut exemplu este cel al lui Mitriade (114-63 d.Hr.), regele Pontului. El trăia cu teama constantă că duşmanii au să-l otrăvească.

Istoricul Pliniu cel Bătrân povesteşte că, pentru a deveni imun, Mitriade lua zilnic, în doze mici, un amestec de 54 de otrăvuri. Formula amestecului cunoscut sub numele de "mitridatum" (termen devenit sinonim cu "antidot") a fost păstrată cu străşnicie până când regatul lui Mitriade a căzut în mâinile lui Pompei.

Culmea este că, odată ajuns prizonier, Mitriade a încercat să se sinucidă prin otrăvire. A eşuat, probabil datorită antidotului luat atâta vreme, aşa că s-a străpuns cu propria spadă.

În tenebrosul şi misticul Ev Mediu, cei care au ridicat otrăvirea la rang de artă şi şi-au legat pe veci numele de această practică au fost membrii celebrei familii Borgia. Dintre aceştia, Lucrezia Borgia (1480-1519) a fost considerată maestra otrăvurilor.

Fiică din flori a intrigantului cardinal spaniol Rodrigo Borgias (devenit, prin uneltiri şi crime, Papa Alexandru al VI-lea), Lucrezia Borgia participa la banchete alături de fratele ei vitreg, Cezare, şi de tatăl lor. Acolo îşi otrăveau, rând pe rând, rudele incomode sau duşmanii care le stăteau în cale.

Legendele spun că familia Borgia deţinea reţeta unei otrăvi speciale, "la cantarella", pe care scriitorul francez Guillaume Apollinaire, în cartea "Roma familiei Borgia", o descrie ca pe un amestec de fosfor cu arsenic.

Crimele s-au întors împotriva maleficei familii. Din greşeală, Papa Alexandru al VI-lea a murit otrăvit cu vin, pe care el însuşi pusese să fie "dres" pentru a-l omorî pe cardinalul de Corneto.

În secolele XIV-XV, în plină Renaştere, nu exista aristocrat respectabil care să nu aibă pe-aproape un alchimist italian, consideraţi cei mai mari maeştri în prepararea otrăvurilor. Antidoturile împotriva "veninurilor" erau foarte populare şi se vindeau la preţuri de multe ori exorbitante.

Erau căutate praful de corn de rinocer, pulberea de diamant sau alte pietre preţioase. Cel mai ieftin antidot era "piatra de broască râioasă", obţinut din stomac calcifiat de broască.

Un inventar din 1586 al lucrurilor care aparţineau reginei Maria a Scoţiei cuprindea, printre altele, "o mică sticluţă de argint care conţine o piatră medicinală împotriva otrăvii".

Una dintre cele mai puternice otrăvuri din secolul XVII - Aqua Toffana - a fost creată, în 1690, de italianca Teofania de Adamo. Extractul conţinea probabil arsenic şi beladonă, era incolor şi lipsit de gust. Se vindea ca şi produs cosmetic, fiind cumpărat mai ales de femei. Se spune că şi Mozart ar fi fost otrăvit de Salieri cu Aqua Toffana.

Teofania a fost torturată şi omorâtă prin strangulare la Neapole, în 1709, fiind considerată responsabilă pentru 600 de crime.

În secolul XVII, otrăvirea a ajuns să fie studiată chiar în şcoli speciale din Veneţia şi Roma. Exista şi un "Consiliu al celor Zece", un corp de alchimişti faimoşi care otrăveau contra unor sume de bani. Cea mai puternică otravă a vremii era "Veninum Lupinum", o mixtură de plante otrăvitoare, substanţe toxice, pudră de sticlă şi miere, care era modelată sub forma unei alune.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, epidemia crimelor prin otrăvire şi-a început declinul. În 1662, Ludovic al XIV-lea al Franţei a hotărât, printr-un decret, limitarea vânzării otrăvurilor, cei care le cumpărau fiind obligaţi să semneze într-un registru şi să indice la ce vor folosi substanţa. Regele a instituit "Camera Ardentă", un organism însărcinat cu investigarea morţilor prin otrăvire. În paralel, inchizitorii îi condamnau pe alchimişti la moarte dacă aceştia utilizau "poţiuni magice".

După o perioadă relativ calmă, crimele prin otrăvire au început să ia din nou avânt în epoca victoriană (sfârşitul secolului al XIX-lea). Multe dintre sinuciderile din dragoste sau cazurile de crime pasionale rezolvate de Scotland Yard erau legate de stricnină şi de arsenic.

În acelaşi timp, toxicologia a început să se dezvolte ca ştiinţă. Astfel, în secolul care a urmat, procesul chimic de preparare a substanţelor toxice a început să fie tot mai atent controlat, cei care se ocupau de acest domeniu fiind oameni de ştiinţă.

Din păcate, ştiinţa a dus tehnicile de otrăvire pe un palier superior. Alchimiştii au fost înlocuiţi de geneticieni, iar magii au devenit biochimişti. Moartea nu mai vine din natură, ci direct din laborator. Nimic nou sub soare, de fapt.

Caterina de Medici (foto), soţia regelui Henri al II-lea al Franţei, a introdus în Franţa metodele italiene de otrăvire. Regina era servită de doi alchimişti italieni: Bianco şi Cosimo Ruggieri. Cunoscută sub numele de "Doamna Şarpe", ea folosea bomboane şi pumnale otrăvite pentru eliminarea adversarilor. Se spune că era interesată de astrologie şi magie şi că îşi ţinea otrăvurile în 200 de camere din Castelul de Blois.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de otrăvire din secolul XX este cel al prezentatorului BBC Gheorghi Markov (foto), scriitor şi jurnalist bulgar fugit din ţară la începutul anilor '70. Figurând pe lista neagră a disidenţilor bulgari, el a fost asasinat la Londra, în 1974, cu o umbrelă care avea vârful otrăvit cu ricină.

Markov a povestit că, în timp ce se plimba pe podul Waterloo, a simţit că este înţepat în picior de o persoană care avea o umbrelă. A murit trei zile mai târziu, după ce a manifestat puternice simptome de gripă. Cazul nu a fost soluţionat încă, dar un fost ofiţer KGB care a defectat în Occident, Oleg Kalughin, a afirmat că Bulgaria a cerut ajutorul Moscovei pentru asasinarea lui Markov.

Asupra morţii multor personalităţi planează suspiciunea de otrăvire. Printre aceştia se numără regele Francois al II-lea al Franţei (care a murit în 1560, dintr-un aparent abces la ureche, zvonurile arătând însă că ar fi fost otrăvit), Napoleon Bonaparte (despre care se crede tot mai mult că a fost otrăvit lent, pe insula Sfânta Elena, cu doze mici de arsenic) sau, mai recent, liderul palestinian Yasser Arafat.