"N-am crezut că mă duc la capătul lumii, dar cel puţin într-un loc de unde pot să-l văd. Ei bine, m-am înşelat teribil. Şi mă bucur".

Aşa începe povestea despre România a lui Thomas Jernigan, un american de 39 de ani care trăieşte la Cluj din vara anului trecut.

La el acasă, în Milwaukee, avea un serviciu bine plătit în domeniul publicitar, o casă, două maşini şi o viaţă socială pe măsură. Cu toate astea, şi-a dorit "să schimbe aerul".

S-a înrolat ca voluntar în "Peace Corps" (Corpul Păcii), o organizaţie ce are drept obiective declarate promovarea conceptelor de prietenie şi pace. De la bun început a dorit să ajungă în România, dar, pentru că nu avea dreptul să aleagă ţara, a trebuit să aştepte.

A avut noroc. O dată aterizat la Bucureşti, a avut o primă senzaţie de sufocare. Ce-i drept, din cauza căldurii. Româncele aveau să-i taie răsuflarea ceva mai târziu.

Primul oraş în care a poposit a fost Ploieşti. "Cred că sunt unul dintre puţini oameni care iubeşte Ploieştiul", râde Tom. În cele 14 zile petrecute acolo, şi-a făcut câţiva prieteni şi a învăţat cum să se comporte în noua sa ţară. După care, în august, a luat drumul Clujului.

Aici, Tom ţine cursuri de limba engleză şi de publicitate pentru studenţii Colegiului "Phoenix".

Potrivit regulamentului Peace Corps, Thomas Jernigan trebuie să trăiască la acelaşi nivel cu un român cu venituri medii. Practic, el câştigă 200 de dolari pe lună şi cu aceşti bani trebuie să se descurce în cei doi ani cât va mai locui în România.

Ca atare, Tom locuieşte într-o garsioneră din Mănăştur, în care nu are nici măcar televizor. Dacă amicii îl întreabă de ce stă fără televizor, le răspunde că nu toţi românii au. "Oricum, tot timpul aş fi cu telecomanda în mână şi n-aş mai ieşi din casă", mărturiseşte el.

Cât despre traiul la bloc, mărturiseşte că "nu e rău deloc". Îl supără doar faptul că nu poate atârna nimic pe pereţi, deoarece garsoniera e închiriată.

"Clujul este un oraş cultural care poate ajunge asemeni oricărui centru universitar american. Şcolile pot deveni baza economică a oraşului. Clujul poate face bani frumoşi din turism şi din învăţământ. Nu este deloc un oraş mort - cum îl definesc mulţi clujeni. Are multe de oferit. Trebuie doar promovat", este de părere specialistul în publicitate. Oricit ar părea de ciudat, Tom mărturiseşte că, spre deosebire de Milwaukee, oraşul său de baştină, Clujul are un sistem de transport foarte bine pus la punct.

În timpul petrecut aici a studiat modul în care gândesc românii, precum şi diferenţele care separă generaţiile "ante" şi "post" revoluţionare: "Oamenii bătrâni iubesc comunismul pentru că le oferea o oarecare siguranţă. Aveau casă, maşină şi puteau merge în concedii la mare. Cei care au în jur de 30 de ani îi urăsc pe comunişti şi spun că au distrus România. Iar cei născuţi după '90 nu ştiu nimic despre toate astea. Gândesc cu totul altfel".

Faptul că familia e foarte importantă pentru români e un alt aspect care îi place. "La noi, bătrânii sunt duşi la azil, iar copiii şi nepoţii îi vizitează o dată sau de două ori pe lună. Românilor nici nu le trece prin minte să facă aşa ceva", mărturiseşte el.

Crescut într-o altfel de civilizaţie, Tom nu este deloc deranjat de cele trei culori afişate peste tot în oraş, atât de agasante pentru majoritatea "băştinaşilor". "Sunt oraşe în America care, dacă au câte un club de baseball sau baschet, afişează culorile clubului inclusiv pe coşurile de gunoi", povesteşte el.

În schimb, nu-i place mai deloc că românii pun ketch-up pe pizza, nereuşind să se împace nici cu mămăliga sau cu felul agresiv în care conduc românii.

Cu toate aceste diferenţe, Thomas Jernigan este de părere că, în Cluj, se poate trăi foarte bine. Iar el are de gând să o facă "la maxim". Cel puţin pentru încă doi ani.

"Valorile americane legate de spaţiul intim sunt diferite de cele româneşti. În State, nimeni nu se înghesuie peste tine atunci când stai la coadă. Îţi respectă intimitatea. În România, lumea încă ţi se mai uită peste umăr"

Thomas Jernigan (foto), cetăţean american, rezident la Cluj

Una dintre primele constatări făcute de Tom pe propria piele a fost aceea că românii au un simţ al umorului total diferit faţă de cel al americanilor. La unul dintre cursurile de la început, un student s-a ridicat în picioare şi a spus un banc: "Doi americani se dau cu bicicleta. Unul dintre ei cade si se loveşte la genunchi. Celălalt vine lângă el şi-l întreabă: <Ai căzut?>. <Da, am căzut>. <Ai căzut rău?>. <Da, am căzut rău şi m-am lovit la genunchi>. <Te-ai lovit la genunchi?>. <Da. M-am lovit la genunchi şi mă doare>. <Te doare tare?>. <Da. Mă doare foarte tare>. <Vrei să vorbim despre asta?>".

"Toţi studenţii au izbucnit în râs, numai eu nu pricepeam care era gluma. În fond, povestea era o situaţie normală pentru americani", îşi aminteşte Tom. Între timp, însă, a început să înţeleagă astfel de glume.

Peace Corps a fost înfiinţată în anii '50 de John F. Kennedy (foto), pe atunci senator. El i-a mobilizat pe studenţii Universităţii Michigan să susţină SUA în cauza păcii, trăind şi lucrând în ţări aflate în curs de dezvoltare sau în tranziţie.

De atunci, peste 170.000 de voluntari au fost trimişi în 136 de ţări pentru a lucra în domenii ca educaţie, informaţie tehnologică sau conservarea mediului. Anul trecut, Peace Corps a dispus de un buget de 295 milioane de dolari.

"De când sunt aici, nu m-am plictisit niciodată. E o aventură continuă. Îmi plac oamenii, pentru că sunt joviali şi foarte prietenoşi. Este extraordinar cât de informaţi sunt tinerii de aici. Mulţi adulţi americani sunt sub nivelul lor. Am fost uimit când am văzut că aproape toţi studenţii mei vorbesc două-trei limbi străine. La noi, astea sunt opţionale şi prea puţini le învaţă. Toţi consideră că e suficient să ştie engleză"