Dintotdeauna, echipa de fotbal a studenţilor clujeni a fost considerată mai mult un partener de întrecere decât un adversar.

"U", care s-a mai numit CSU şi Ştiinţa, nu a trăit pentru performanţă. A spus-o, în 1932, chiar Iuliu Haţieganu: "Scopul nostru nu este acela de a crea campioni, ci oameni sănătoşi. Nu record, ci armonie, nu ură, ci camaraderie; nu victorie personală, ci victoria naţiunii; nu specula, ci jertfa".

Tocmai de aceea, se poate spune că obţinerea Cupei României, în 11 iulie 1965, a fost o întâmplare pentru Ştiinţa. Însă acea întâmplare i-a încărcat cu energie şi entuziasm pe sportivii şi suporterii clujeni pentru zeci de ani, dintre care au trecut deja patruzeci.

Clujenii s-au calificat în finală graţie tinereţii. În penultimul act, ei remizaseră cu Progresul Bucureşti, 2-2, dar regulamentul dădea câştig de cauză formaţiei mai tinere. Ştiinţa avea o medie de vârstă de 26 de ani, 11 luni şi 24 de zile, iar Progresul - 27 de ani, o lună şi 25 de zile. Diferenţă mai mică de două luni!

Pentru golgheterul Mihai Adam, finala Cupei a coincis cu un eveniment major al vieţii: căsătoria. El a plecat spre Bucureşti direct de la nuntă şi s-a reîntâlnit cu soţia sa abia luni, când au continuat petrecerea împreună cu colegii de echipă.

Meciul din finală, cu Dinamo Piteşti, n-a avut istoric. Remus Câmpeanu, cu un şut de la 30 de metri, şi Zoltan Ivansuc, pătrundere pe dreapta şi şut imparabil de la 18 metri, au rezolvat problema câştigătoarei în prima oră de joc. Mai mult, acelaşi Ivansuc a avut şi o bară. Replica argeşeanului Ţurcan nu a fost decât o palidă consolare. Cupa venea sub Feleac, iar Clujul era în sărbătoare!

Ioan Chirilă şi Mircea Luca încheiau cartea "Şepcile roşii" cu următoarele cuvinte, care se dovedesc a fi, după 35 de ani, la fel de proaspete: "Universitatea Cluj a învins şi a pierdut atunci când nu se aştepta nimeni. Până şi victoria ei din Cupa României este rezultatul unor coincidenţe de calendar, când studenţii au găsit forma maximă prin legile hazardului. <U> a încercat de câteva ori să fie mai mult decât poate. A încercat să uite ceea ce este. A încercat, în ultimă instanţă, să nu mai fie <U>, jertfind minunata potcoavă neagră de pe pieptul ei studenţesc, în numele dorinţei de a fi ceea ce niciodată nu va putea fi. Universitatea Cluj va fi întotdeauna doar o campioană a elanurilor nestăvilite. Poate exista oare un titlu mai frumos?".

Din echipa Ştiinţei care a câştigat Cupa României au murit trei fotbalişti (Paul Marcu, Vasile Alexandru, Zoltan Ivansuc), precum şi antrenorul Andrei Sepsi. Dacă Simion Moguţ, Remus Câmpeanu, Mihai Adam şi Ioan Suciu au rămas în Cluj, ceilalţi s-au răspândit în Ardeal. Astfel, căpitanul Traian Georgescu a ajuns la Târgu Mureş, Paul Grăjdeanu, la Sibiu, Mircea Neşu (tatăl fotbalistului de la Steaua), la Oradea, iar Nicolae Szabo, la Baia Mare. "Obişnuim să ne întâlnim anual, de obicei la Baia Mare, să mai povestim despre acea performanţă", a mărturisit, pentru CLUJEANUL, Remus Câmpeanu (foto).

Rectorul UMF, profesorul Marius Bojiţă, a fost unul dintre sutele de suporteri clujeni care au asistat la finala Cupei din 1965. "Am plecat un grup mai mare de colegi şi colege. În acel an, <U> a cucerit tot ce se putea, mai puţin campionatul. În afară de Cupă, ne-am adjudecat titlul la tineret, iar Mihai Adam a fost golgheterul României", şi-a amintit fostul preşedinte al FC Universitatea.

"Am ieşit din vestiar către miezul nopţii. Ne-au întâmpinat flăcările studenţilor. Am avut o clipă impresia că suntem în Verona medievală. Am intrat cu mare greutate în autobuz. Prin ferestrele deschise zburau buchete de flori", a notat Mircea Luca în cartea "Şepcile roşii".