"A fost o dată ca niciodată...". Aşa începe orice poveste bine spusă de bunici. Dacă adaugi un foc de lemne şi un câine care hăuleşte în depărtare, obţii sarea şi piperul unei nopţi de basm.

Aşa au trăit, timp de o săptămână, zece studenţi jurnalişti din Cluj care au gândit şi au pus în aplicare un proiect cu accente etnografice, intitulat "Povestaşii" şi derulat în zona Roşia Montană. Au găsit acolo un repertoriu bogat de poveşti, mai ales despre mineritul la aur - principala ocupaţie în zonă.

Povestaşii s-au "cazat" într-o şură unde aveau ca vecine patru vaci, cu tot cu viţeii lor. Ei i-au ascultat pe bătrânii moţi povestind despre vestiţii "holoangări" (hoţii de aur) care se furişează în galerii şi pleacă de acolo cu sacii plini.

"Credeam în spirite de mai demult, dar acum m-am convins definitiv: vâlvele există de-adevăratelea", spune, mai în glumă, mai în serios, Radu, unul dintre povestaşi.

Roşienii au trei tipuri de poveşti: cele care sunt "de spus", cele păstrate ca moştenire numai pentru nepoţi şi cele care nu se spun nimănui, din superstiţie, pentru că spiritele, fie ele bune sau rele, s-ar putea răzbuna...

Povestaşii i-au dezvăluit CLUJEANULUI trei poveşti, toate din prima categorie. Dar cine ştie ce-au mai aflat ei acolo, în jurul focului, în şapte nopţi de vară...

"Era odată un om sărac lipit. Într-una din zile, în timp ce tăia lemne în pădure, i s-a arătat vâlva albă, care i-a spus cum să găsească Filonul! Dar i-a spus: nu cumva să mă pomeneşti cuiva, că eu ţi-am spus, că va fi rău de tine. Aşa că omul s-a îmbogăţit şi trăia foarte bine. Într-o zi, pe când era la cârciuma minerilor, omul s-a apucat să spună cum s-a întâlnit cu vâlva, ce i-a spus şi aşa mai departe. Şi-ntr-o clipită s-a dus toată averea lui! Toată lumea îl cunoaşte în Roşia, da-i de loc de prin Valea Cornii..." (Zisă de un nepot şi auzită din bătrâni).

"Eram iară cam în jur de vro' zece ani. Adusese mama din jos, de la Gura Roşiei, o venit cu tata lu' mama, cantor la beserică în 1924, ş-o adus o Psaltire. Şi cum era casa cee de-acolo, era pusă într-un podişor. Mama citea şi tata ştiea citi, că erau slove exact cum îs alea rusăşti. Frate-mio, Feri, o învăţat şi el de la mama, că era mai mămos, era tăt pă lângă iea. Io n-am învăţat, că eram tăt pă la vite, or pă la jug ori prin cireş. Şi sara ieşeu la lucru când era timpu' de polog, când era timpu' de cărat de fân. Ei merjeu la lucru şi noi rămânem sara pă când să însera, că ziceu <de ce n-aţi întrat în casă?>. Le-am spus <mi-i urât">. Când intram în casă, păre' că te prinde cineva de spate. Aia (Psaltirea - n.r) dacă nu să lucră ori nu se citeşte din ea, că sunt psalmodii şi rugăciuni şi sunt psalmi dă blăstăm. În fiecare zi să citeşti, că să nu steie acolo. Am dus-o înapoi şi-am pus-o în beserică" (Zisă de Ioan Sabău, bătrân din comuna Roşia Montană).

"Au fost odată ca niciodată... moroşneţele. Astea erau nişte femei care se transformau noaptea în tot felu' de animale mici, cum sunt veveriţele şi lupii. Moroşneţele furau mana vacilor, iar apoi se furişau în pivniţa de sub grajd, unde înfigeau o furculiţă în tavan şi aşteptau să picure laptele de la vaci. Ca să alunge moroşneţele, ţărăncile puneau un fus la intrarea în grajd, pentru că ele erau curioase şi torceau toată noaptea. Câteodată mai erau şi prinse, şi atunci bărbaţii le tăiau cu coasa. Şi ca să-şi dea seama care femei se transformau în moroşneţe, a doua zi stăteau oamenii să vadă cine mergea la dispensar cu o tăietură de coasă" (Zisă de o bunică din satul Corna).

Ţăranii din Roşia povestesc o întâmplare din vremea comunismului, când exploatarea aurului se făcea intensiv. Odată, chiar după ce dăduseră de filon, minerii au refuzat să intre în galerie, pentru că unul din ei visase cu vâlva neagră. Zile în şir, lucrul a fost oprit. Iar galeria s-a surpat, într-adevăr, peste ceea ce se spune că ar fi fost cel mai mare zăcământ găsit vreodată....