Singurul rival notabil al premierului Năstase la capitolul "apariţii televizate", patronul-oier Gigi Becali, a anunţat că intră în politică. Şi-a ales şi partidul. Nu îi spune Noua Aberaţie, ci Noua Generaţie.

E de aşteptat ca 90% dintre analiştii politici să ia la băşcălie această mişcare, care are - fără discuţie - o doză implicită de comic. Dar, atenţie: o fi de râs?

Becali are ce le lipseşte multor politicieni români: charismă. Emisiunile în care e invitat "Gigi oierul" bat recorduri de audienţă. Nu întâmplător, însă. Omul pare sincer în incultura lui - pe care şi-o recunoaşte, cinstit - şi dă impresia că "le zice pe bune" (episodul în care l-a "zdrobit" în direct pe Viorel Cataramă e antologic).

"Nu voi candida decât la ce ştiu că-s capabil. La preşedinţie, dacă nu pot, nu mă bag!", ne linişteşte Becali. Indiferent pe ce listă îl vom găsi pe "nea Gigi", e posibil ca România întreagă să afle unde poate duce ideea care a marcat decisiv destinul Clujului din '92 încoace: "Dacă toţi sunt hoţi, barem să ne distrăm!".

Este, oare, vina "latifundiarului din Pipera" că are acces în viaţa politică? Nu e, mai degrabă, responsabilitatea noastră, a tuturor, că orice om cu bani şi "cioc mare" poate dobândi popularitate? Nici un intelectual cinstit şi nepătat, cu reale calităţi de lider, nu a reuşit să îşi impună ideile şi numele pe scena politică românească, din 1990 până acum.

Este, oare, de vină Becali sau amorţita societate civilă, cârcotaşii care - în cel mai fericit caz - dau din gură gratuit, fără să-şi asume responsabilităţi?

Trăim sub imperiul lui "lasă-mă să te las". Aşteptăm mereu ca altcineva să vină, cândva, cumva, să ne schimbe viaţa în bine. Păi, dacă tot suntem dominaţi de spiritul de turmă, de ce protestăm că un oier se cere în fruntea noastră?