de Dana DEPTA

Când vikingii conduşi de Leif Ericson şi-au ancorat prima dată corăbiile lângă ţărmul nu prea prietenos al insulei aflate ceva mai la est de continentul nord-american, au dat peste "oameni". Aşa îşi spuneau, de fapt, cei din triburile Beothuk, adică "indienii roşii" care locuiau pe tărâmul ce avea să fie numit fie Terra Nova, fie Newfoundland, adică "ţara nou-găsită". În timp, aceştia au dispărut, lăsându-le locul europenilor, însă istoria şi legendele lor n-au fost uitate în acel colţ izolat de lume.

Ţărmuri pline de istorie

Cu o suprafaţă aproape dublă faţă de cea a României, Newfoundland este săracă în locuitori: are puţin peste 500.000 de suflete. Tinerii preferă să-şi caute de lucru în alte zone, iar partea sudică a insulei este destul de izolată, în principal din cauză că accesul este foarte dificil - relieful abrupt a făcut imposibilă, până în prezent, construirea de drumuri.

Locuitorii micuţelor sate pescăreşti de pe ţărmul sudic îşi fac cumpărăturile sau merg la medic cu ambarcaţiuni mici, destinate, de fapt, pescuitului. Asta atunci când nu vine medicul la ei, cu barca sau cu elicopterul, aşa cum a făcut, timp de trei ani, George Freundlich.

În Newfoundland, mai precis în L'Anse aux Meadows, se află cea mai veche aşezare cunoscută de pe continentele americane, fiind întemeiată în jurul anului 1000 d. Hr., de către vikingii aceluiaşi Leif Ericson. Proclamată colonie britanică în 1583, de către Sir Humphrey Gilbert, Newfoundland şi-a câştigat guvernarea autonomă în 1854, pentru a deveni dominion (teritoriu din cadrul Imperiului Britanic care avea o oarecare independenţă) între 1907 şi 1934.

În 1949, locuitorii au votat ca Newfoundland să devină provincie a Canadei. Acest lucru a ajutat la dezvoltarea insulei, în prezent cea mai mare aşezare fiind St. John's - cu o populaţie de peste 180.000 de locuitori -, cel mai vechi oraş fondat de englezi în Americi.

Prea abrupt pentru şosele

Partea de sud a insulei, şi acum greu accesibilă, este locul unde George Freundlich a lucrat ca "flying doctor" ("medic zburător") timp de câţiva ani. La aproape trei ore de mers cu maşina de două cunoscute centre urbane, Grand Falls-Windsor şi Gander, se află localitatea Harbour Breton, care, la cei 2.500 de locuitori ai săi, e cea mai mare de pe coasta de sud.

"Cele două oraşe mari au fiecare câte un spital, în timp ce la Harbour Breton era un mic spital rural, unde am lucrat din când în când. În acea perioadă, eram uneori şi <medic zburător>, pentru că existau localităţi izolate pe coastă, nu chiar insule, unde nu s-au putut construi şosele, din cauză că era prea abrupt", povesteşte Freundlich.

Astfel, singura posibilitate de deplasare între Hermitage, un sat pescăresc situat la vest de Harbour Breton, şi alte localităţi de pe coasta sudică era cu vasele pescăreşti, o călătorie prea lentă pentru o eventuală urgenţă medicală.

"Acest sistem de <medic zburător> a fost instituit de Ministerul Sănătăţii din Newfoundland, cum au făcut şi australienii în Port Augusta, la est de Adelaide, adică oamenii sunt tot canadieni, plătesc taxe, aşa că ministerul le rezolvă problema urgenţelor", explică medicul.

Prânzul de marţi

Una dintre localităţile în care medicul clujean trebuia să asigure consultaţii după un anumit orar, dar şi să se ocupe de urgenţe, era Gaultoise. "Era un sat ceva mai mare, dar nu aveau nici măcar un restaurant sau o pensiune, doar un fel de băcănie", îşi aminteşte George Freundlich.

De aceea, tot Ministerul Sănătăţii canadian, care vroia să-i încurajeze pe medici să lucreze în Newfoundland, oferea contracte unor familii din localităţi precum Gaultoise, pentru a-i găzdui pe doctori şi a le asigura o masă caldă în zilele de consultaţie.

"Aşa se face că, împreună cu pilotul şi o asistentă medicală care mă însoţea, mâncam de amiază la o familie de acolo şi, de la o vreme, de abia aşteptam marţea, pentru această masă de prânz, pentru că femeia, doamna Harris, gătea nemaipomenit", povesteşte el.

O altă curiozitate a insulei este aceea că în fiecare micuţ sat pescăresc exista câte un oficiu poştal, acesta fiind deschis pentru public zilnic între orele 17 şi 18. "Atunci veneau ambarcaţiunile care aduceau presa şi ajutoarele de şomaj", adaugă Freundlich.

---

Departe de civilizaţie

Viaţa în Newfoundland, recunoaşte clujeanul, se desfăşoară altfel decât în alte părţi ale Canadei sau ale lumii, în general. Neavând şosele, locuitorii de pe coasta sudică nu cunosc "luxul" de a se deplasa cu maşina, cu atât mai mult cu cât casele pescarilor sunt înghesuite una într-alta pe ţărmurile înalte, aşa încât printre ele de-abia se strecoară nişte poteci. "Toţi mergeau cu <vehicule recreaţionale>, cum le spun ei, adică ATV-uri", detaliază Freundlich.

Nici activitatea medicală nu se desfăşoară pe insulă chiar la fel ca în alte zone. "Oamenii veneau la consultaţii la dispensar, dar reţete nu se eliberau, pentru simplul motiv că nu existau farmacii de unde să ia medicamentele. Aşa că aveam nişte formulare speciale, pe care le trimiteam pe fax şi apoi se trimiteau medicamentele cu o ambarcaţiune de la Harbour Breton", spune medicul.

Stilul de viaţă al oamenilor din acele locuri uitate îşi pune însă amprenta asupra sănătăţii şi longevităţii locuitorilor. Deşi media de vârstă este destul de înaintată, pentru că tinerii au preferat să plece, neavând de lucru, medicul clujean spune că a fost uimit de durata de viaţă a localnicilor, adică peste 80-90 de ani, mai mult decât în alte părţi ale Canadei. "Acolo ştiam că, dacă un bolnav are anumite simptome, trebuia să caut în domeniul respectiv, pentru că nu erau cauzate de stres, ca în alte părţi", explică Freundlich.

Activitatea sa în timpul celor aproape opt ani cât a lucrat ca medic în diferite zone din Newfoundland a fost recunoscută de fostul premier, Brian Peckford, care l-a felicitat personal.

Beothuk şi Mi'kmaq

Artefactele păstrate în L'Anse aux Meadows vorbesc despre vechii locuitori ai insulei, Beothuk şi Mi'kmaq. Beothuk a fost, se pare, ultima dintre manifestările culturale ale unei populaţii care s-a aşezat în Newfoundland venind dinspre peninsula Labrador.

Ei erau vânători care trăiau în grupuri de 30-50 de persoane, locuiau într-un fel de corturi şi vopseau aproape totul, de la propriile corpuri, la case, canoe şi arme, în ocru roşu. De aceea, europenii, care i-au cunoscut după 1497, în timpul expediţiilor lui John Cabot, i-au denumit "indienii roşii".

Sosirea europenilor, care şi-au construit propriile aşezări pe ţărmuri, i-a făcut pe cei din triburile Beothuk să se retragă către centrul insulei, iar contactele dintre cele două populaţii erau rare şi violente, mai ales că fiecare dorea să stăpânească resursele naturale. Numărul nativilor a început să scadă - mai ales că populaţia nu era foarte mare încă de la început -, din cauza luptelor cu europenii, a împuţinării surselor de hrană şi a bolilor aduse din Europa, în special tuberculoza.

În timpul colonizării insulei s-a stabilit acolo o altă populaţie, Mi'kmaq, adică "aliaţi", care a mai fost numită şi Lnu'k, respectiv "fiinţe umane". Într-adevăr, aceştia au fost aliaţi ai francezilor care au colonizat peninsula Gaspe, însă, atunci când invazia britanicilor i-a alungat, şi triburile Mi'kmaq s-au stabilit în Newfoundland, înlocuindu-i cu timpul pe cei din triburile Beothuk.

Escală către libertate

Oraşul Gander se află în nord-estul insulei, unde a fost construit şi un mare aeroport internaţional, un refugiu des folosit în anii trecuţi de mai toate cursele transatlantice care aveau nevoie să alimenteze cu combustibil. "Acolo făceau escală şi cursele care mergeau de la noi în Cuba, adică pe ruta România-Moscova-Gander-Cuba, şi mulţi se foloseau de acest prilej pentru a fugi din ţară. Un prieten al meu chiar a reuşit să fugă astfel", povesteşte Freundlich.

---

Fotbalul, pilula contra singurătăţii

Pentru a-şi învinge singurătatea în timp ce locuia în Newfoundland, doctorul Freundlich a găsit un remediu în fotbal. "Nimeni nu a înţeles vreodată de ce în iunie şi iulie 1994 orarul consultaţiilor în localităţile unde mergeam cu elicopterul s-a schimbat brusc, nu a ştiut nimeni că asta s-a datorat meciurilor de la Campionatul Mondial de Fotbal din acel an", zâmbeşte Freundlich.

---

Micuţa Aurelie

Ca "medic zburător", George Freundlich era deseori nevoit să-l cheme prin pager pe pilotul elicopterului pentru a ajunge la vreo urgenţă medicală. Aşa s-a întâmplat, pe când lucra şi în insulele franceze St. Pierre şi Miquelon, şi în cazul unei fetiţe, pe nume Aurelie Abraham, care era bolnavă de câteva zile fără ca vreun medic să-şi dea seama ce are.

"Eram de servici şi m-au chemat pe mine, am consultat-o şi am chemat radiologul care i-a făcut o ecografie abdominală. Am descoperit că avea pietre la fiere şi i s-a scos colecistul la doar patru ani", povesteşte medicul. De atunci, familia Abraham continuă să-i trimită felicitări de sărbători.