Scriu sâmbătă, 27 noiembrie 2004. Evident, nu știu cine a câștigat alegerile dar nici n-am să pozez în jurnalistul-rebel-independent, adaugând că “nici nu-mi pasă”. Îmi pasă. Mult. Însă cred că simpatiile sau antipatiile mele politice n-au de ce să vă intereseze.
Nu știu cine a câștigat alegerile însă știu - cu o enervantă siguranță - cine sunt cei care le-au pierdut: jurnaliștii români. Fie că vorbim de ziare, reviste, televiziuni sau radiouri, toate instituțiile media importante s-au împărțit în două tabere: cele - foarte multe - care au făcut fățiș (sau mimând o independență parșivă) jocurile Uniunii PSD plus PUR și cele - câteva - care au făcut propagandă, cu vehemență, în favoarea Alianței PNL-PD.
A lipsit, din păcate, aproape cu desăvârșire, o a treia tabără. Poate cea mai importantă: tabăra celor care să informeze sec, corect, care să critice (sau să laude, după caz) în mod egal toate forțele politice combatante, care să militeze pentru normalitate și să nu facă altceva decât să profeseze așa cum se cuvine.
Un șablon tocit spune că “viața e un lung șir de alegeri”. Ei bine, puși în fața deciziei de a alege în alegeri, ziariștii au greșit: între demnitate și umilință, între stres și comoditate, între independență și slugărnicie, între luptă și delăsare, între ban și onoare, între sublim și derizoriu, între profesionalism și diletantism, jurnaliștii români au bifat, de prea multe ori, varianta b).
Câtă vreme am pierdut dreptul de-a fi informat corect și complet eu, unul, consider că am pierdut aceste alegeri. Mai sper doar, cu o doză de naivitate asumată, că nu e o infrângere definitivă, că lupta nu s-a încheiat. Altminteri, cu siguranță, aceste rânduri ar fi ultimele pe care le-aș scrie în calitate (?) de gazetar.
